Riscul concentrării: de ce încrederea în angajator e o alocare periculoasă

Cori Cimpoca, fondatoarea MKOR Consulting, a spus vineri, 7 august 2026, la ZF Live, că neîncrederea românilor în stat, politicieni și instituții a atins cel mai ridicat nivel măsurat de Consumer Index, iar locul rămas gol a fost ocupat de companiile private, în special de cea în care lucrează respondentul. Am citit concluzia și prima mea reacție a fost să dau din cap. A doua, cam la un minut distanță, a fost să deschid fișierul cu alocarea portofoliului meu. Nu mi-a plăcut ce am văzut.

Poziția mea, ca să fie clară din start: încrederea în angajatorul privat e perfect rațională ca sentiment și extrem de riscantă ca alocare de capital. Nu pentru că firmele ar fi fragile, ci pentru că, în cazul meu, aceeași sursă de venit apare de trei ori în bilanțul personal, salariul, bonusul legat de rezultatele companiei și expunerea pe acțiuni din același sector. Statul mă dezamăgește, deci mă sprijin pe firmă. Logic. Doar că sprijinul ăsta nu e diversificare, e concentrare.

Hai să descompunem asta cu o analogie pe care mi-o repet de câțiva ani. Capitalul uman, adică fluxul de salarii pe care îl vei încasa până la pensie, se comportă ca un activ financiar. Dacă lucrezi la stat, seamănă cu o obligațiune: cupon mic, plată previzibilă, sensibilă la inflație. Dacă lucrezi într-o companie privată din IT, retail sau auto, seamănă mai degrabă cu o acțiune: plătește mai bine, dar valoarea ei fluctuează cu ciclul economic al sectorului. Analogia se rupe într-un punct important: o acțiune o poți vinde marți dimineața. Slujba, nu. Nu există piață lichidă pentru capitalul tău uman și nu poți cumpăra un instrument care să crească exact atunci când firma ta taie costuri.

Mecanismul care doare se numește risc de corelație, adică situația în care activele tale scad simultan pentru că depind de aceeași cauză. În anii buni nu se vede nimic: salariul crește, acțiunile din sector cresc, bonusul vine. Într-o recesiune sectorială, cele trei se prăbușesc în aceeași lună. Sondajul MKOR arată exact ingredientele acestui scenariu: moral scăzut, teamă de pierderea locului de muncă, tehnologie care înlocuiește oameni, inflația ca îngrijorare principală. Oamenii sunt speriați și, ca reacție, se lipesc și mai tare de angajator.

Precedentul pe care îl am mereu în minte e decembrie 2001, când Enron a intrat în faliment și mii de angajați americani au descoperit că își țineau o mare parte din planul de pensii în acțiunile propriei companii. Aveau încredere, aveau și informații din interior, și tocmai asta i-a costat. Varianta românească e mai puțin spectaculoasă, dar la fel de instructivă: în 2009, când PIB-ul României s-a contractat cu peste 7%, firmele private care păreau solide în 2007 au tăiat salarii și posturi în serie, iar cei care își cumpăraseră apartamentul pe credit pornind de la premisa continuității veniturilor au aflat ce înseamnă corelația.

Nu am certitudini aici și nu mă prefac că am. Nu știu dacă sondajul măsoară încredere sau resemnare, adică singura instituție rămasă în picioare, nu neapărat cea mai bună. Și sunt conflictuat: venitul meu vine tot din mediul privat, iar argumentul lui Cristian Hostiuc, că firmele private plătesc salariile la timp și livrează ceva palpabil, e corect. Deficitul de încredere în stat nu e o toană, e o observație empirică.

Ce urmăresc în lunile următoare, mai întâi la mine: cât la sută din venitul anual depinde de un singur angajator, cât din portofoliu e expus aceluiași sector și cât timp aș rezista fără salariu, în luni, nu în sentimente. Întrebarea pe care nu am rezolvat-o încă e alta. Dacă încrederea colectivă migrează dinspre stat spre firme private, ce se întâmplă cu ea în prima recesiune serioasă în care firmele private vor face exact ce fac firmele private în recesiune?